În ”Ceaiuri care vindecă” Sarah Farr ne recomandă să testăm și să descoperim propria rețetă de ceai. Cea care ne place și ne priește nouă. Însă pentru acest lucru, ne sfătuiește să încercăm la început cu cantități mici de plantă până găsim rețeta sau rețetele preferate. Să folosim aceeași unitate de măsură, de exemplu: lingură/linguriță, dar pentru cantități mai mari este util cântarul de bucătărie. Pentru că pot fi mai multe încercări până la rezultatul final, să păstrăm un jurnal al combinațiilor testate, notând dacă au fost reușite sau nu. Se pot nota și ideile, nu neapărat rezultatele concrete. Uneori s-ar putea să vrem să testăm ceva și să nu avem inspirație, astfel că o privire în caiet, ne poate ajuta.
Dacă reușim să găsim o combinație de succes pentru noi, putem pregăti apoi o cantitate mai mare din care să ne preparăm un ceai la nevoie. Pentru pregătirea amestecurilor ne recomandă să:
- Să avem instrumentele curate și uscate, o picătură de apă putând altera amestecul;
- Să fie cântărite plantele în castronele mai mici, iar cantitățile finale să fie puse într-un bol mai mare de inox;
- Apoi acestea se pot amesteca încet cu mâinile curate sau cu o lingură mare din lemn până obținem un amestec omogen.
Dacă pregătiți cantități mari de ceai, se poate purta o mască pentru a vă proteja de praful care se ridică la amestecarea ceaiurilor.
Primul indiciu în prepararea propriei rețete este să gustăm fiecare plantă pe care o folosim, să fim atenți la senzațiile de care avem parte atunci când o gustăm. Ce miros are? Și ce gust are? Dulce, sărat, acru, amar, iute? Astringent sau nu? Ce textură are? De reținut că plantele proaspete vor avea un gust diferit de forma lor uscată, fiind alcătuite în mare procent din apă, iar uleiurile esențiale, compușii amari vor fi mai puțin intense.
Să trecem puțin prin toate gusturile și să enumerăm câteva exemple de plante pentru fiecare tip de gust.
Acrul este unul din gusturile cel mai puțin înțelese, spune autoarea. Dar ce se știe, este că joacă un rol important în capacitatea de a percepe alte gusturi și se folosește pentru a revigora aromele. Aromele acre se află de cele mai multe ori în fructul care înconjoară semințele unei plante.
Plantele acre le putem simți răcoritoare și proaspete pe cerul gurii și ele accentuează energia revigorantă a aromelor florale și picante. Un gust acru mai pronunțat au lămâile, coacăzele, teiul, mugurii de brad, iar unul mai moderat îl au fructele de pădure, frunzele de zmeură, hibiscusul, păducelul, trandafirul.
Plantele cu gust autentic sărat sunt mai rare. Enumerăm aici algele marine, plantele precum coada calului, bogate în minerale. Cu un gust sărat subtil în comparație cu sarea de masă și bogate în sodiu și potasiu, sunt menta, pătrunjelul, algele, rădăcina de brustur, semințele de țelină, mușețelul, rădăcina de păpădie, rădăcina de lemn dulce, salvia, fructele de măceș, cimbrul, turmericul.
Gustul sărat crește pofta de mâncare și ajută la digestie. Atenție însă că prea multă sare duce la reținerea apei în organism și poate ridica tensiunea arterială. Dacă avem poftă de dulce și vrem să ne temperăm, putem mânca ceva sărat.
Plantele produc compuși amari pentru a se feri de atacurile dăunătoare. Noi suntem mai sensibili la gustul amar decât la celelalte gusturi. Când limba simte gustul amar, crește secreția de salivă și pornește procesul de digestie. Compușii amari necesită mai multă energie pentru a fi digerați stimulând astfel pancreasul și ficatul, și începe detoxifierea.
Plante cu gust amar pronunțat sunt turmericul, păpădia, hameiul, coada șoricelului, floarea de soc, cacao, cafea. Ele au efect de răcire, așa că sunt ideale vara. Plante amare care dau senzația de încălzire sunt iarba mare, coaja de portocală.
Gustul de amar poate fi tolerat mai ușor dacă adăugați fructe, rădăcină de lemn dulce sau miere în ceai. Autoarea combină mușețelul cu hibiscusul pentru ceaiurile de vară, pentru că gustul discret al mușețelului moderează intensitatea hibiscusului.
Plantele dulci, fructele crude sau uscate sunt surse bogate de vitamine, minerale și antioxidanți. Ele ne pot ajuta să reducem gustul amar sau acru al unui ceai prin adăugarea de rădăcină de lemn dulce, ștevie.
Majoritatea frunzelor și rădăcinilor aromatice își datorează parfumul și aroma revigorantă uleiurilor esențiale, volatile și care sunt iuți. Ghimbirul, scorțișoara, piperul, ardeiul iute, menta, busuiocul, cimbrul sunt plante iuți datorită conținutului de uleiuri esențiale.
După ce am trecut prin toate gusturile, autoarea explică o structură simplă de la care se poate porni în combinarea plantelor, o piramidă pe trei niveluri. Baza o reprezintă planta activă, cea cu aroma cea mai pronunțată și se pune în cantitate de 50% (3 părți) în amestec. Al doilea nivel este reprezentat de planta de sprijin, cu rol în calmarea organului afectat și se pune în cantitate de 30% (1-2 părți) și planta catalizatoare, cea din vârful piramidei, care are accent aromatic și ameliorează funcțiile plantei active.
Sunt două direcții în care se poate merge în crearea unei rețete: pornind de la acțiunea fitoterapeutică dorită, exemplu ceai digestiv sau vitaminizant sau pornind de la o plantă pe care o preferați.
Luând prima direcție, acțiunea fitoterapeutică, autoarea exemplifică pentru un ceai digestiv astfel: baza piramidei, planta de bază, ar trebui să fie o plantă ușor amară, utilă ficatului, precum rădăcina de păpădie. Al doilea strat, planta de sprijin care în acest caz poate fi feniculul, menta sau rădăcina de nalbă mare. Iar planta catalizatoare poate fi ghimbirul, care ajută și el la digestie.
Dacă vă doriți să creați propria reteta de ceai pornind de la o plantă preferată, atunci structura piramidală nu vă este neapărat de ajutor. Ține mai mult de creativitatea dumneavoastră. Vă puteți juca și testa diverse combinații de plante care pot accentua gustul plantei preferate sau poate scoate la iveală alte arome.
Utilitatea Plantelor Medicinale 